RSS

povestirea fantana dintre plopi

                                      
                                    FÂNTÂNA   DINTRE   PLOPI
                                                                             de MIhail Sadoveanu


          Povestirea se confundã în general cu naraţiunea şi, ca mod de expunere dominant al epicului, se regãseşte în toate formele acestui gen, dar se şi constituie ca specie independentã, moştenind trãsãturile istorisirii populare. Ea se caracterizeazã prin importanţa acordatã naratorului şi actului narãrii. Acţiunea este mai putin riguroasã decât cea a nuvelei, este liniarã, dimensiunea fiind situatã undeva între schţã şi nuvelã.
          “Fântâna dintre plopi” face parte din volumul “Hanu’ Ancuţei” publicat de Mihail Sadoveanu în 1928 şi este o povestire în ramã. Cronotopul este vag prezentat, cele povestite se petrec “pe aceste meleaguri, pe vremea celeilalte Ancuţe”, sub veşmântul evocãrii.
          Ritualul de la han este relativ acelaşi în cele nouã povestiri. Oamenii zãresc pe drumul pustiu un cãlãreţ cu o înfãţişare stranie, mai ales din cauza ochiului drept “stâns şi închis”, care opreşte şi el la han. Personajul comun tuturor povestirilor, comisul Ioniţã, îl recunoaşte pe singuraticul “cãpitan de mazâli” Neculai Isac şi-l întâmpinã cu bucurie.  
          Ancuţa auzise de la mama ei o “poveste înfricoşatã” despre dânsul, dar nu o mai ţinea minte. Ea îi aduce oaspetelui “un cofãiel plin” şi o “ulcicã nouã”, lãutarii se apropie “sunând din strune”, iar comisul invitã nou-sositul “sã cinstim cu domnia ta o ulcicã de vin nou” şi-l roagã sã le împãrtãşeascã celor adunaţi acolo “întâmplarea de demult”. Acesta acceptã cu drag vinul şi începe sã stabileascã o relaţie emiţãtor – receptor. Asta presupune în primul rând oralitatea cu rolul ei de a imprima umor, verosimilitate şi de a capta atenţia şi reacţia auditoriului. Foloseşte arhaismele şi regionalismele cu naturaleţe pentru a-şi reda cu mai multã uşurinţã trãirile. Mai mult, sunt subliniate elementele nonverbale şi paraverbale pentru crearea atmosferei de demult.
          Viziunea povestitorului este una strict subiectivã, fiindcã el a participat la derularea evenimentelor în urma cãrora şi-a pierdut ochiul. Acţiunea scoate în evidenţã nu atât personajul, ci mai ales situaţia (prezentatã la persoana I). Povestirea cãpitanului este o tragicã idilã, totul petrecându-se în tinereţe, în urmã cu douãzeci şi cinci de ani, când flãcãul cutreiera Moldova, spre disperarea mamei sale, care dãdea slujbe ca el sã se aşeze la casa lui.
          într-o toamnã, tot “pe vremea celeilalte Ancuţe”, pe când ducea butoaie cu vin la Suceava, poposise la han “bezmetic şi singur ca un cuc” pentru cã îl pãrãsise iubita. într-o sâmbãtã, “pe la toacã”, Neculai mergea îngândurat, când, pe malul unei gârle, vede “o fetişcanã de optsprezece ani”, cu o fustã roşie, care l-a impresionat ca şi cum ar “fi bãut o bãuturã tare”. în mijlocul cetei de ţigani, ţigãncuşa Marga este muştruluitã pentru obrãznicia de a se fi uitat insistent la boier. Neculai le aruncã fiecãruia un bãnuţ de argint apoi pleacã la han.
          A doua zi, el o întâlneşte pe ţigãncuşã la “fântâna dintre plopi”. îl aştepta sâ-i mulţumeascã pentru bãnuţul cu care şi-a cumpãrat nişte ciuboţele. însoţit de credinciosul câine Lupei, tânãrul şi-a urmat drumul spre Paşcani gândinu-se la frumoasa Marga.
          În miez de noapte, dupã ce a isprãvit treburile, s-a îndreptat spre hanul Ancuţei însã l-a ocolit şi a mers direct la fântânã, unde îl aştepta ea. Acolo, îi promite fetei cã îi aduce o “scurteicã de vulpe” de la târg, iar ea inflãcãratã “ş-am sã mor lângã fântânã dacã nu vii”. Iar la urmãtoarea întâlnire “stelele se aprinseserã în cerul curat”, “câmpurile înţeleniserã de liniste, ca într-o tainã”. Prezentarea amãnunţitã a peisajului este menitã creioneze în mintea ascultãtorilor atmosfera pasionalã tipicã unui astfel de eveniment şi marcheazã o pauzã narativã.
          Marga îi destãinuie cã unchiul Hasanache o pusese sã-l atragã în locul acesta pustiu, pentru ca el, Dimachi şi Turcu sã-i fure calul şi banii. Se temea cã va fi înjunghiatã dacã ei aflã cã i-a trãdat, dar ea e îndrãgostitã acum aşa cã îl îndeamnã pe Neculai sã fugã. Sare pe cal, câinele se lupta în tufe cu ceva, iar ţiganii rãcneau “ca nişte diavoli negri” aruncând cu prãjini în el. Flãcãul, cãzut de pe cal, simte “o loviturã de fier ascuţit la coada ochiului drept”, îl împuşcã pe un ţigan in ochi, iar Lupei “rupea pe celãlalt”. Cu ochiul teafãr vede lumina de la han şi strigã disperat. Cei de acolo au ieşit cu fãclii şi au venit în ajutor.
          Pe marginea fântânii “lucea sânge proaspãt” – ţiganii omorâserã fata şi o aruncaserã în fantânã. Neculai Isac işi aminteşte cum sângele “se prelingea prin mustãţi şi-mi intra în gurã. Şi parcã gustam din sângele împrãştiat pe colacul fântânii”.  
          Ascultãtorii au rãmas “tãcuţi si mâhniţi”, fântâna nu mai exista, se distrusese “ca toate ale lumii”. Cãpitanul “sta împovãrat în locul lui, neclintit si cu capul plecat”, iar ochiul “cel viu, mare şi neguros privea ţintã în jos în neagra fântânã a trecutului”. Abia pe înserat, când au aprins din nou focul, Neculai Isac a prins-o pe Ancuţa de mânã şi a cerut “viin vechi în oale nouã” pentru toţi oaspeţii.
          Figurile de stil apar cu moderaţie, conferind sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator. Prin acea îmbinare a graiului popular cu cel al vechilor cronici, se ridicã trãiri marcante în interiorul ascultãtorilor.
          În încheiere, “Fântâna dintre plopi” este o povestire întrucât întruneşte toate caracteristicile acesteia amintite mai sus.
           
  

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu