RSS

referate Specii melifere leguminoase din flora cultivată şi spontană”

Specii melifere leguminoase din flora cultivată şi spontană”

INTRODUCERE
     Apicultura este o ramură a zootehniei care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi exploatării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acţiunea de polenizare încrucişată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producţie la multe culturi agricole.
O condiţie importantă pentru creşterea şi întreţinerea rentabilă a familiilor de albine o constituie cunoaşterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de inflorire a acestora, precum şi valoarea lor nectaro-poleniferă.
Flora meliferă a ţării noastre este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând în primul rând, numeroase specii arborescente cu mare valoare apicolă (salcâm, tei, arţar, pomii fructiferi, ş.a.).
Plantele melifere sunt plantele care produc nectar şi sunt vizitate de albinele care transformă nectarul în miere. În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc nectar, pentru a le atrage.
Plantele melifere, spontane sau cultivate, după natura hranei pe care o oferă albinelor, se pot împărţi în 3 categorii:
- plante nectarifere (bumbacul, măzărichea, pălămida, etc.), care produc doar nectar şi sunt puţin răspândite.
- plante nectaro-polenifere (salcia, salcâmul, pomii fructiferi, păpădia, etc.) furnizează albinelor atât nectar cât şi polen. Sunt cele mai răspândite şi cele mai importante plante pentru apicultură.
- plante polenifere (macul, porumbul, cânepa, etc.) produc doar polen. În flora României sunt în număr foarte scăzut.
Viaţa albinelor este strâns legată de plante întrucât, spre deosebire de alte insecte, hrana albinelor se bazează exclusiv pe produse de origine vegetală. Astfel, pentru asigurarea de substanţe hidrocarbonate (zaharoase), albinele culeg nectar şi mană, iar pentru satisfacerea nevoilor de substanţe proteice, minerale, grăsimi, vitamine, albinele culeg polenul florilor, vizitând în acest scop flora entomofilă existentă în jurul stupinei. Cantitatea de miere ce se poate produce din nectarul florilor, depinde de cantitatea totală de nectar secretat şi de concentraţia zahărului din nectar. De exemplu, va trebui ca albinele să adune 3-4 kg de nectar, din flori, pentru ca în urma prelucrărilor din stup, să rezulte 1 kg de miere „coaptă”, maturată. Când albinele încep să căpăcească celulele fagurilor, este semn că procesul de transformare a nectarului în miere este pe cale de terminare, că mierea este maturată. În acest caz, mierea conţine 20% apă, cât este normal să conţină o miere de bună calitate.
În afara nectarului produs de glandele nectarifere florale, pe care albinele îl culeg şi îl transformă în miere florală, se întîlnesc şi glande nectarifere extraflorale (localizate în afara florii), care secretă o substanţă dulce, limpede şi vâscoasă ce se află în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor şi care poartă denumirea de mană sau rouă de miere, substanţa pe care albinele o culeg şi o transformă în miere de mană. Mana poate fi de origine animală, când este produsă prin intermediul unor insecte producătoare de mană sau de origine vegetală, când este secretată direct de plante.

Importanţa creşterii albinelor
      Imensa contribuţie a albinelor la viaţa planetei este reprezentată de polenizarea plantelor entomofile de către acestea. Prin această activitate ele asigură hrana de origine vegetală omului şi animalelor, precum şi conservarea durabilă a biodiversităţii, albinele reprezentând un important factor de echilibru al ecosistemelor. Relaţia lor cu mediul extern este în totalitate ecologică.
Alături de producţiile sporite de seminţe, fructe şi masă verde, ca rezultat al polenizării plantelor de către albine, produsele apicole recoltate de la ele vin să întregească importanţa lor economică pentru om. Astfel, mierea, polenul, propolisul şi ceara pe care omul le obţine din surplusul agonisit de albine pentru necesităţile lor de viaţă constituie alimente şi medicamente ecologice, cu o mare valoare biologică pentru consumul uman.
Produse apicole ca veninul, lăptişorul de matcă şi apilarnilul sunt obţinute de om de la albine prin imitarea unor condiţii de viaţă din cadrul coloniei de albine.
Toate produsele apicole constituie materie primă pentru industrii precum cea alimentară, farmaceutică şi cosmetică sau sunt utilizate în terapia unor boli ale omului şi animalelor.
Pe lângă importanţa biologică, ecologică şi economică, albinele au şi o importanţă socială. Aceasta se regăseşte în ocuparea unei părţi a forţei de muncă din mediul urban şi rural în procesul direct de îngrijire a albinelor şi în crearea de locuri de muncă într-un sector care asigură producerea uneltelor, utilajelor, biostimulatorilor şi medicamentelor de uz apicol, precum şi procesarea şi desfacerea produselor stupului. Practica apicolă dezvoltă comunicarea între oameni, la nivel naţional şi internaţional, constituind un mijloc de educare pentru copii în spiritul disciplinei, hărniciei şi al vieţii sociale.

Tehnica organizării stupăritului pastoral
   Stupăritul pastoral reprezintă o modalitate de valorificare a surselor melifere situate peste limita de zbor a albinelor, cu scopul obţinerii unor producţii ridicate de miere şi ceară, precum şi de sporire a producţiei de legume, fructe şi seminţe prin polenizarea cu ajutorul albinelor a culturilor agricole entomofile. Practicarea apiculturii intensive nu poate fi concepută fără stupărit pastoral.
Dacă apicultorul transportă stupii în pastoral doar pentru un cules
de întreţinere trebuie să ţină cont de cheltuielile cu transportul şi de
suma care ar putea să o economisească din cumpărarea zahărului
necesar efectuării hrănirilor suplimentare. La practicarea stupăritului
pastoral ca metodă de intensivizare a creşterii albinelor se vor lua în
calcul cheltuielile necesare transportului stupilor şi cantitatea de miere
marfă ce poate fi obţinută în condiţii normale.
In pădurile de foioase înfloresc arborii şi arbuştii meliferi: alunul, cornul, salcia căprească, jugastrul, paltinul de câmpie, măceşul, la care se asociază numeroase specii spontane erbacee: ghiocei, viorele, brebenei, urzicuţa, păpădia etc. în livezi înfloresc pomii şi arbuştii fructiferi şi diverse specii melifere spontane sau cultivate (rapiţa de toamnă).
După înflorirea salcâmului (a doua jumătate a lunii mai - prima jumătate a lunii iunie) are loc înflorirea rapiţei şi a coriandrului. Urmează culesurile de vară dominate de tei şi floarea-soarelui, iar la munte culesurile de fâneţe, zmeur, zburătoare. Culesurile de mană au loc în lunile mai, iunie, iulie şi al doilea cules la începutul toamnei
(stejar şi sălcii). Toamna se mai pot realiza în luncile râurilor şi Delta Dunării culesuri din flora erbacee cu înflorire târzie. Principalele culesuri apicole în România se prezintă în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 2 - Principalele culesuri apicole în România (după LAZĂR, 2002)
Specificare
Perioada de înflorire
Durata în zile
Salcâm
mai-iunie
8-20
Zmeur
mai-iunie
15-30
Tei
iunie-iulie
15-30
Floarea-soarelui
iunie-iulie
15-30
Fâneţe de deal
iulie
20-30
Zburătoarea
august
15-30
Vegetaţia erbacee spontană din zona inundabila a Dunării
august-septembrie
20-40

Inainte de a transporta familiile de albine în pastoral apicultorul trebuie să obţină: certificat de sănătate, eliberat de medicul veterinar de circumscripţie în raza căreia se află stupina (are valabilitate 30 de zile) şi autorizaţie de pastoral, eliberată de Asociaţia Crescătorilor de Albine şi avizată de Ocolul silvic pe raza căruia se va efectua culesul. După obţinerea documentelor necesare se recurge la marcarea cu tăbliţă a vetrei stupinei.
înainte de plecarea în pastoral se execută următoarele operaţiuni:
- se verifică integritatea exterioară a stupilor şi se acoperă eventualele crăpături;
- se verifică sistemul de fixare de corp a fundului şi a capacului stupului;
- se scot din stup fagurii plini cu miere, cei slab fixaţi în rame sau depreciaţi şi se înlocuiesc cu faguri goi rezistenţi, până se ajunge la capacitatea maximă (se evită astfel strivirea albinelor prin culisarea ramelor în timpul transportului). Dacă nu posedă suficiente rame, se va recurge la imobilizarea în rame mărginaşe prin fixarea în cuie a leatului superior sau cu două cuie bătute sus şi două jos lateral la ultima ramă;
- se închide urdinişul şi se deschid orificiile de ventilaţie ale stupilor, în vederea asigurării ventilaţiei familiilor de albine adăpostite în
stupi orizontali, scândurelele podişorului se adună două câte două
la mijlocul stupului şi se fixează cu bara specială, iar la cele întreţinute în stupi multietajaţi se îndepărtează podişorul propriu-zis şi podişorul despărţitor (Snellgrove) şi în locul lor se pune rama de ventilaţie. La stupul vertical şi RAI001, ramele din magazii se fixează într-o parte a acesteia pentru a asigura albinelor spaţiul de refugiu necesar pentru ventilaţie. In cazul în care ramele nu posedă distanţatoare Hofmann pentru ventilaţie se introduc între ele pene de lemn.
Deplasarea familiilor de albine la sursa meliferă se face când 5-10% din flori sunt înflorite, de obicei vara pe timpul nopţii, iar primăvara şi toamna, dacă timpul este răcoros, stupii pot fi transportaţi şi ziua. Mijloacele de transport pot fi reprezentate de pavilioane apicole, autocamioane, vapoare, vagoane de cale ferată sau vehicule cu tracţiune animală. In timpul transportului se va ţine cont de următoarele aspecte:
în cazul în care transportul familiilor de albine în pastoral se face cu autocamioane sau cu uremii, stupii se încarcă cu direcţia ramelor paralelă cu cea a drumului, pe când în vehiculele cu tracţiune animală stupii vor fi aşezaţi cu direcţia ramelor perpendiculară pe direcţia drumului;
încărcarea stupilor în mijlocul de transport se face pe două sau mai multe rânduri, fără a se depăşi înălţimea de 4 m de la suprafaţa drumului;
pentru a evita deplasarea şi lovirea stupilor în timpul transportului aceştia se imobilizează^ cu ajutorul unor frânghii rezistente.
O dată cu transportu I familiilor de albine în pastoral se transportă şi inventarul necesar pentru extragerea mierii.
In timpul transportul ui se fac scurte opriri de control, ocazie cu care se înlătură eventualele deficienţe, având dinainte pregătite uneltele pentru intervenţii urgente: miască apicolă, afumător, cleşte, ciocan, lanternă, vas cu lut moale sau chit de geam (pentru acoperirea crăpăturilor).
Când transportul si ajuns la destinaţie se dezleagă frânghiile, se descarcă stupii şi se aşază pe noua vatră a stupinei dispusă cât mai aproape sau în interiorul culturii melifere.

Fig. 1 - Adăpător apicol de cabană
1 - cabana apicolă;
                                 2- rezervor;
3- furtun de cauciuc;
                                4- clemăsau pensă;
                           5- scândură de alimentare cu şanţ în zigzag.

Stupii dispersaţi în grupe mici se pun la speciile cu înflorire timpurie (primăvara) sau târzie (toamna) cu urdinişul spre est (pentru a primi mai multă căldură), iar la culturile din timpul verii cu urdinişurile spre nord (sunt feriţi de căldurile mari). Se deschid apoi urdinişurile pentru ca albinele să execute zborul de curăţare şi de orientare, se instalează adăpătorul ffîg. 1), cântarul de control şi cabana apicultorului. Se recurge la desfacerea legăturilor care au fixat părţile componente ale stupilor şi se închid orificiile de ventilaţie, se aşază podişorul.
In ziua următoare se verifică fiecare familie de albine, se înregistrează eventualele stări anormale şi se organizează cuiburile pentru cules.
Albinele valorifică economic numai resursele melifere care se află în apropierea vetrei stupinei; cu cât aceasta distanţă se măreşte, cu atât randamentul la cules al albinelor se micşorează (fig. 2).

Fig. 2 – Influenţa distanţei stupinei faţă de sursa meliferă    asupra randamentului culesului

Incărcătura pe hectar cu familii de albine în raport cu potenţialul melifer - tabel nr. 2
Tabelul nr, 2- încărcătura la hectar cu familiile albine
Nr. crt
1-      Salcam
2-      Tei
3-      Floarea – soarelui
4-      Bostanoase
5-      Leguminoase perene
6-      Plante medicinale si aromatice
7-      Zmeura
Familii de albine/ha 14-18
6-11 1-2
0,5 în cultură intercalată 1-2 în cultură pură 4-6 3-4 3-5
Observaţii
-în funcţie de condiţiile locale, vârsta plantaţiilor, densitate, condiţii
de vegetaţie şi sol
-în funcţie de condiţiile locale, densitate, condiţii de vegetaţie şi sol

La întoarcerea din pastoral se execută aceleaşi operaţii de pregătire a familiilor pentru transport ca şi în cazul plecării. Fagurii din care s-a extras mierea pot fi transportaţi împreună cu familia de albine, deoarece nu există pericolul ruperii lor.
în condiţiile ţării noastre există şase tipuri dominante de cules corespunzătoare a şase zone bioapicole:
- tipul I de cules: întâlnit în zona bioapicolă din Câmpia Română şi Dobrogea;
- tipul II de cules: întâlnit în zona bioapicolă din Podişul Moldovei;
- tipul III de cules: răspândit în zona bioapicolă din Câmpia de Vest
- tipul IV de cules: se practică în zona bioapicolă din Podişul Transilvaniei;
- tipul V de cules: raspandit in zonele muntoase
- Tipul VI de cules: intalnit in zona versantilor Muntilor Carpati

BAZA MELIFERĂ
    Prin bază meliferă se înţelege totalitatea plantelor melifere aflate în raza utilă de activitate (2-3 km) a albinelor. Plantele melifere sunt acele specii de plante care pot asigura albinelor materia primă necesară supravieţuirii şi dezvoltării lor. In cadrul lor distingem plante nectarifere (produc numai nectar), polenifere (produc numai polen) şi nectaro-polenifere (produc atât nectar cât şi polen), precum şi plante de la care albinele colectează mana (vegetală sau animală).
In literatura de specialitate se cunosc peste 1.000 specii de plante melifere, din care circa 200 sunt importante pentru apicultură (după PÂRVU, 2000).
Pe baza unor criterii diferite au fost realizate mai multe clasificări ale plantelor melifere. Astfel, există o clasificare botanică a acestora (plante furajere, plante horticole, plante forestiere, plante leguminoase, plante medicinale şi plante decorative), o clasificare apicolă după momentul înfloririi plantelor (primăvara timpuriu, primăvara, vara şi toamna) şi o clasificare ce prezintă un caracter practic, care împarte plantele melifere în: plante agricole cultivate, pomi şi arbuşti fructiferi, plante de pădure, plante melifere din fâneţe şi păşuni, plante special cultivate pentru albine.
în opinia lui CRANE, (citat de LOUVEAUX, 1987) după potenţialul de producţie - kg miere/ha - plantele au fost clasate în 6 grupe:
-clasa I: părul, porumbarul, migdalul (0-25 kg/ha);
-clasa a H-a: floarea-soarelui, ridichea sălbatică, pepenele, castra­vetele, dovleacul, dovlecelul, melisa, dumeţul, dungăţea, măceşul, cireşul, prunul, scoruşul (26-50 kg/ha);
- clasa a III-a: ţintaura, varza, muştarul alb, cimbrul, dulcişorul, trifoiul alb (încadrat în clasa IV după alţi autori), bobul, pufuliţa, remful, cruşinul, zmeura (51-100 kg/ha);
-clasa a IV-a: arţarul, limba mielului, păpădia, rapiţa (clasa V-a după alţi autori), muştarul de câmp, varga ciobanului, levănţică, rozmarinul, salvia, cimbrişorul, sulfina, dulcişorul (101-200 kg/ha);
clasa a V-a: iedera, brusturele, tătarnica, vineriţa, menta, coriandrul, lucerna, trifoiul roşu, răchitanul (201-500 kg/ha);
clasa a VI-a: capul şarpelui, jalea, cimbrişorul (după unii autori încadrat în clasa a V-a), salcâmul, teiul cu flori mici (peste 500 kg/ha).

Plante melifere agricole cultivate
     Prin nectarul şi polenul pe care-1 pun la dispoziţia albinelor începând primăvara timpuriu şi până în vară prezintă o mare importanţă pentru apicultură. Plantele din acest grup pot fi grupate în: culturi de câmp, culturi furajere, culturi legumicole şi plante medicinale.

Culturi de câmp

Coriandrul (Coriandrum sativum) (fig. 3.a) înfloreşte în lunile iunie-iulie, pe o durată de aproape 30 de zile. Florile de culoare albă sau roz sunt vizitate pentru nectar şi polen în tot cursul zilei. Este o specie meliferă valoroasă ce poate produce între 100-500 g de miere/ha. Mierea are culoare deschisă (galben-aurie), gust lăcut, aromă specifică şi cristalizare rapidă. Floarea-soarelui (Helianthus annuus) (fig. 3.b) reprezintă pentru icultura ţării noastre principala sursă de nectar. înfloreşte în ultima flecadă a lunii iunie. în cele circa 30 de zile de înflorire produce 30-60 Itg de miere/ha. Temperatura optimă pentru secreţia de nectar la floarea-soarelui este în timpul zilei de 28-30°C, iar noaptea de peste 20-22°C, cu diferenţe mici de la zi la noapte.
Fig. 3 - Plante melifere agricole de câmp: a - coriandru; b - floarea-soarelui la suprimare (datorită deshidratării glandelor nectarifere). Mierea obţinută are o culoare galbenă, gust plăcut, specific plantei şi cristalizare rapidă.


Rapiţa de toamnă (Brassica napus oleifera) (fîg. 4.a) furnizează nectar şi polen albinelor într-o perioadă în care flora meliferă este săracă. înfloreşte în luna aprilie şi acoperă, în cele 40 zile de la înflorire, golul de cules între culesul de la pomii fructiferi şi cel de la salcâm.
în funcţie de condiţiile de climă şi sol poate produce 35-100 kg de miere la hectar (după HEROICA, 1986). Mierea are aromă specifică, culoarea galbenă şi cristalizare rapidă.
Rapiţa de primăvară (fig. 4.b) înfloreşte în lunile mai-iunie, cu 20-25 de zile mai târziu decât rapiţa de toamnă, asigurând astfel o continuitate în cules. Producţia de miere poate fi estimată la 30-100 kg/ha (după CÎRNU, 1980).
Rapiţa sălbatică (Brassica rapa ssp. campestris), plantă anuală sau bienală cu flori galbene grupate în racem umbeliform.
A- înfloreşte în aprilie-iulie. Producţia de miere este de 30-100 kg la hectar.
Muştarul alb (Sinapis alba) (fîg. 5.a), plantă anuală, înfloreşte, de asemenea, cu 20-25 de zile mai târziu decât rapiţa de toamnă, respectiv
-la circa 40 de zile de la însămânţare. In cele 20-30 de zile de la înflorire produce circa 40 kg de miere/ha. Este o specie pretenţioasă la umiditate, prezentând o secreţie abundentă de nectar după ploi şi în primele ore ale dimineţii, precum şi o secreţie slabă, dusă până la suprimare, pe timp secetos. Mierea de muştar are o aromă plăcută, culoare galben-deschis şi cristalizare foarte rapidă în faguri. în stare cristalizată prezintă o culoare mai deschisă.
Fig. 5 - Plante melifere agricole
de câmp:
a - muştarul alb;
b - muştarul negru

Muştarul negru (Brassica nigra) (fîg. 5.b) înfloreşte în lunile iunie-iulie, furnizând familiilor de albine culesul de întreţinere; producţia de miere este de 40 kg la hectar.
Fig. 6 - Plante melifere agricole de câmp:
a - porumb;
b - sorg
Porumbul (Zea mays) (fig. 6.a) este o plantă meliferă care furnizează familiilor de albine importante cantităţi de polen. Durata înfloririi unui panicul este de 3-7 zile, iar a unui lan de aproximativ două săptămâni, în funcţie de evoluţia temperaturii şi hibrid.
, Cea mai mare intensitate de cules a polenului de porumb de către albine se înregistrează între orele 8-9 şi după ora 12.
Sorgul (Sorgum sp.) ffig. 6.b) înfloreşte din iulie până în septembrie, furnizând familiilor de albine cantităţi importante de polen.
Anasonul (Pimpinella anisum) (fîg. 7.a) este o planta meliferă anuală, nectaro-poleniferă, cu flori albe lipsite de caliciu, dispuse în umbrele compuse. înfloreşte în iulie-august, producţia de miere fiind estimată la 50 kg/ha.
Fig. 7 - Plante melifere agricole de câmp: a - anason; b - sfeclă
Sfecla de zahăr (Beta vulgaris) (fîg. 7.b) este o plantă ce înfloreşte în iulie-august, pe o perioadă ce poate depăşi 30 de zile. Florile de culoare verzuie sunt atractive pentru albine. Oferă acestora din urmă cantităţi importante de polen într-o perioadă în care sursa meliferă este săracă, producţia de miere putând fi de 40 kg la hectar.
  fig 7
Tutunul (Nicotină tabacum) (fîg. 8.a) înfloreşte în lunile iulie-august, oferind pe o perioadă mai lungă culesul de nectar şi polen. Florile, dispuse în inflorescenţe în vârful tulpinii, au culoare roz-roşie. De la 1 ha tutun cultivat se pot obţine 20-40 kg de miere.
Fig. 8 - Plante melifere agricole de câmp: a - tutun; b – bumbac
Bumbacul (Gossypium hirstum) (fîg. 8.b) înfloreşte în iunie-septembrie, oferind familiilor de albine culesuri târzii de nectar. Florile au culoare alb-gălbuie sau galbenă, prezintă glande nectarifere dispuse la baza sepalelor. Glandele nectarifere sunt prezente şi pe frunze (extraflorale). Se pot obţine 50-100 kg de miere/ha
Bumbacul (Gossypium hirstum) (fîg. 8.b) înfloreşte în iunie-septembrie, oferind familiilor de albine culesuri târzii de nectar. Florile au culoare alb-gălbuie sau galbenă, prezintă glande nectarifere dispuse la baza sepalelor. Glandele nectarifere sunt prezente şi pe frunze (extraflorale). Se pot obţine 50-100 kg de miere/ha.

   fig 8
Culturi furajere
Sparceta (Onobrychis vicifolia) (fig. 9.a) este o specie perenă, care înfloreşte în al doilea an de la însămânţare, la sfârşitul lunii mai, la 60-70 de zile de la pornirea în vegetaţie. Florile au culoare roşu-roz, grupate în inflorescenţe spiciforme. înflorirea durează 15-25 de zile, perioadă în care produce 120-300 kg de miere/ha.
Lucerna (Medicago sativa) (fig. 9.b) este o plantă perenă, înflorind în mai-octombrie. Florile de culoare albastru-violet prezintă o secreţie ridicată de nectar în condiţii de temperatură şi umiditate scăzută. Cantitatea de nectar oscilează în raport cu hibridul şi condiţiile meteorologice. Producţia de miere poate atinge 25-30 kg/ha, la cultura neirigată, şi circa 200 kg/ha, la cultura irigată
Fig. 9 - Plante furajere melifere
a - sparcetă;
b - lucerna

Trifoiul alb (Trifolium repens) (fig. 10. a) este o plantă perenă nectaro-poleniferă, ce înfloreşte în al doilea an de la însămânţare, începând din luna iunie şi până toamna târziu. în funcţie de condiţiile pedoclimatice se pot obţine 100-250 kg de miere/ha.
Fig. 10 - Plante furajere melifere a - trifoi alb; b - trifoi roşu
Trifoiul roşu (Trifolium pratense) (fig. W.b) are corola adâncă (8-10 mm), fapt ce împiedică albinele să recolteze nectarul (trompa are lungimea de 6,50 mm). El înfloreşte din luna mai până în septembrie. Producţia de miere la hectar este de 25-50 kg.

Alte plante
Pepenii verzi (Colocynthis citrullus) şi pepenii galbeni (Cucumis melo) prezintă o înflorire eşalonată şi de lungă durată, din iunie şi până în septembrie, furnizând familiilor de albine un cules de întreţinere, iar în anii favorabili pot asigura chiar producţii de miere marfă. La un hectar de pepeni se pot obţine 10-100 kg de miere. Ponderea economico-apicolă este mijlocie.
Varza (Brasica olerácea var. capi tata) (fig. 13. a) înfloreşte în al doilea an, pentru sămânţă la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, oferind familiilor de albine culesuri importante de nectar şi polen. Poate produce circa 50 kg de miere/ha. Producţii asemănătoare şi în aceeaşi perioadă furnizează şi semincerii de conopidă (Brassica olerácea var. cotrytis) şi de gulie (Brasica olerácea var. gongylodes).
Ceapa (Allium cepa) (fig. 13.b) de sămânţă formează în primul an bulbi, care, plantaţi în primăvara anului următor, formează tulpini florale înalte. înflorirea are loc în lunile iunie-iulie şi durează 10-25 de zile. Culesul de către albine are loc în timpul zilei cu o intensitate maximă între orele 10-14. De la semincerii de ceapă se pot obţine 70-150 kg de miere/ha. Mierea are culoare deschisă, este plăcută la gust şi uşor picantă.
 
Fig. 13 - Plante legumicole melifere


Fig. 14 – Plante legumicole melifere
a - cicoare; b - spanac.
Cicoarea (Cichorium intybus) (fig. 14.a) înfloreşte în lunile iulie-octombrie, florile sunt de culoare albastră, iar producţia de miere este de 100 kg/ha.
Spanacul (Spinacea oleracea) (fig. 14.b) este vizitat de culegătoare, semincerii de spanac asigurând culesuri importante de polen.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu